Aceste date întăresc încă o dată importanța distanțării fizice și purtatea măștii de protecție, acestea fiind cele mai eficiente măsuri de protecție în fața infecției, deoarece, cel mai adesea, coronavirusul se răspândește prin expunerea lângă o persoană infectată, spun specialiștii.
„Oamenii s-au concentrat asupra spaţiilor slab ventilate şi s-au gândit la transmiterea pe calea aerului pe o distanţă de câţiva metri sau în întreaga încăpere. Nu spun că acest lucru nu se întâmplă, dar cred că, totuşi, cel mai mare risc de expunere este atunci când eşti aproape de cineva", a declarat profesorul Jonathan Reid, director al Centrului de cercetare a aerosolilor de la Universitatea din Bristol şi autorul principal al studiului.
„Atunci când te îndepărtezi, nu numai că aerosolul este diluat, dar există şi un virus mai puţîn infecţios, deoarece virusul şi-a pierdut gradul de infectare”.
Până acum, studiile care au fost făcute pentru a observa cât timp rezistă coronavirusul în aer se bazau pe studii ce implicau pulverizarea virusului în vase sigilate numite tobe Goldberg, care se rotesc pentru a menţine picăturile în aer.
Prin această tehnică, oamenii de știință americani au putut observa că virusul infecțios putea fi încă detectat după trei ore. Astfel de experimente nu reproduc însă cu exactitate ce se întâmplă atunci când o persoană tușește sau respiră.
Cercetătorii de la Universitatea din Bristol au folosit însă o altă metodă și au creat un aparat cu ajutorul căruia au putut să genereze orice număr de particule minuscule ce conțineau virusul și să le facă să leviteze între două inele electrice între de la 5 secunde până la 20 de minute. Oamenii de știință au putut controla, de asemenea, temperatura, umiditatea şi intensitatea luminii UV din mediul înconjurător.
„Este pentru prima dată când cineva a reuşit să simuleze cu adevărat ceea ce se întâmplă cu aerosolul în timpul procesului de expiraţie", a declarat Reid.
Ce au observat oamenii de știință în urma acestui experiment
În urma acestui experiment, cercetătorii au observat că particulele virale care părăsesc condițiile umede și bogate în dioxid de carbon din plămâni pierd rapid apă şi se usucă, în timp ce tranziţia către niveluri mai scăzute de dioxid de carbon este asociată cu o creştere rapidă a pH-ului. Acești doi facturi pot perturba capacitatea virusului de a infecta celulele umane. Viteza cu care se usucă însă particulele variază în funcție de umiditatea relativă a aerului înconjurător.
Astfel, când umiditatea este mai mică de 50% - similar cu aerul relativ uscat întâlnit în multe birouri - virusul își pierde jumătate din capacitatea de infectare în 10 secunde, după aceea declinul este mai lent și constant. La o umiditate de 90% însă, precum într-o camera cu aburi, scăderea infectivităţii a fost treptată, 52% din particule rămânând infecţioase după cinci minute, scăzând la aproximativ 10% după 20 de minute.
„Înseamnă că, dacă mă întâlnesc astăzi cu prietenii la prânz într-un pub, este probabil că principalul [risc] să fiu eu care îl transmit prietenilor mei sau prietenii mei care mi-l transmit mie, mai degrabă decât să fie transmis de cineva din cealaltă parte a încăperii", a declarat Reid. Acest lucru evidenţiază importanţa purtării unei măşti în situaţiile în care oamenii nu se pot distanţa fizic, a adăugat el.
Sursa foto: shutterstock.com